Psihopat la poligraf II. Cercetare Stiintifica

Raskin si Hare au evaluat un grup reprezentativ de 48 de prizionieri , din care jumatate au fost diagnosticati ca psihopati, cu scopul de a determina daca psihopatii sunt capabili sa “pacaleasca” poligraful avand in vedere ca sunt sub-receptivi la stimuli electro-dermici si daca testul de intrebari controlate e eficient in detectarea minciunii in aceste cazuri.  (Raskin si Hare 1978). In acest studiu, prizonierii au fost supusi testului poligraf cu privire la un furt in valoare de 20 dolari. Jumatate din prizonieri erau “inocenti”, iar cealalta jumatate au fost instruiti sa extraga banii dintr-un plic in vreme ce gardianul nu se uita. Subiectilor “inocenti” li s-a relatat despre “crima” efectuata de subiectii “vinovati” si li s-a oferit o rasplata in valoare de 20 dolari daca pot dovedi veriditatea marturiei lor in testul  propus. Subiectilor “vinovati” li s-a oferit in schimb sansa sa castige 20 dolari daca reusesc sa “pacaleasca” poligraful.  Nici unul dintre subiectii vinovati nu a fost capabil sa reproduca  un raspuns adevarat. Ca urmare, Raskin si Hare au concluzionat ca daca psihopatii sunt motivati si stimulati suficient, nu mai sunt sub-receptivi.

Acest studiu insereaza o nota de precautie si subliniaza rolul examinatorului, care nu poate fi ignorat. “Avand in vedere ca examinatorul selecteaza formularea fiecarei intrebari controlate care trebuie ajustata apoi in functie de raspunsul subiectului, experienta si abilitatea examinatorului joaca un rol important in determinarea validitatii si acuratetei evaluarii.” (Raskin si Hare 1978)

In 1989, Patrick si Iacono au prezentat rezultatul studiului lor efectuat asupra a 24 prizonieri psihopati si 24 prizonieri non-psihopati. Rezultate anterioare sugerau ca subiectii psihopati tind sa nu reactioneze la stimuli neplacuti (Hare, 1978) si ca urmare pot sa fie indiferenti la intrebarile relevante, ceea ce ar reduce eficienta de a produce rezultate deceptive clare.  In loc de a oferi rasplata individuala pentru raspunsuri adevarate, cercetatorii au oferit rasplata colectiva de grup, mentionand ca fiecare individ are o contributie asupra rezultatului final. In plus, subiectii au fost avertizati ca la sfarsitul testului o lista cu rezultatele individuale care au influentat rezultatul grupului. Scopul acestei metode era sa creeze o amenintare artificiala. Patrick si Iacono au descoperit prin acest studiu ca psihopatii vinovati sunt la fel de usor de identificat precum vinovatii nepsihopati, in schimb cercetatorii au intampinat dificultati in determinarea subiectilor nevinovati.

In 1993, Christopher Patrick a testat 54 prizonieri incarcerati pentru diverse ofense sexuale. Acestia au fost impartiti in trei grupuri: psihopati, non-psihopati, mixti, folosind pentru aceasta selectie criteriul lui Hare (1991) de evaluare  a psihopatiei. Subiectilor li s-a oferit o prezentare in cadrul careia au vizionat scene placute, neplacute si neutre. Imaginile placute contineau imagini nude ale sexului opus, mancare, scene sportive si copii. Stimulii negativi expuneau mutilatii, arme tintite si serpi. Scenele neutre pictau obiecte domestice sau fete lipsite de expresie. Probele zgomotoase care au fost introduse intentionat in 6 din totalul de 9 experimente au fost insotite de tresariri, clipiri, frematari ale pielii si reactii de tip HR. Patrick a observat ca in locul tresaririlor puternice ca urmare a expunerii la imagini adverse, psihopatii au avut o reactive inhibata, comparativa cu cea rezultata ca expunere la scene neutre.

El a concluzionat ca rezultatul experimentelor lui e consistent cu ipoteza ca “psihopatii proceseaza stimuli emotionali diferit fata de subiectii normali si mai mult decat atat, ca reactia lor la evenimente adverse e devianta sau deficitara. “ (Patrick, 1993).

Admite ca rezistenta sau conductanta pielii poate fi masurata la psihopati si ca nu sunt hiporeactivi, cum s-a considerat anterior. Cu toate acestea, desi raspunsul autonom nervos e acelasi ca la subiectii non-psihopati, psihopatii reactioneza diferit la stimuli adversi.

Alte studii indica teoria ca psihopatii in loc de a raspunde la frica si amenintarea cu pedeapsa, raspund la ceea ce Ekman (1985) numeste “placerea de a trisa”. Aceasta descoperire sugereaza ca raspunsurile autonomice sunt produse de placerea psihopatului de a participa in acest “joc” si de interesul in intrebarile relevante. In concluzie, decizia ca psihopatii sa fie supusi unui test la detectorul de minciuni sau nu e determinate de abilitatea examinatorului.

In conformitate cu opinia fostului agent FBI Paul Roemer, psihopatul e in fapt nesocial, in permanent conflict cu societatea, incapabil de a fi loial unui grup, nu are valori sociale, e egoist in mod exagerat, reactioneaza impulsiv, e incapabil sa simta vinovatie sau sa invete din pedepsele anterioare. Frustrarea si nivelul lui de toleranta sunt scazute. Are tendinta de a-i invinovati pe ceilalti pentru propriul comportament. Caracteristicile lui sunt: teribilist, singuratic, dar poate uneori crea dependente fata de alte persoane in maniere neadecvate. E un experimentator sexual, egoist, extrovert si experimenteaza in acelasi mod si un comportament criminal. Sociopatul (Roemer foloseste termenele de “antisocial”, “sociopat” si “psihopat” in mod echivalent, ca sinonime) e in generat fluent, intr-un mod superficial, inteligent, cu un indice de inteligenta IQ intre 100 si 150, si de obicei are parteneri pe termen lung. Are o structura fizica solida, musculara si in forma. Aceasta contrasteaza cu tipul de personalitate inadecvata de “nascut invins”. In mod sigur acesti indivizi pot sa comita si chiar comit crime si alte ilegalitati de asemenea, dar diferentele sunt evidente nu numai  in natura locului crimei dar si in aparitie, comportament si personalitate. Ca urmare, interviul trebuie abordat diferit de cel al unui psihopat, care reprezinta subiectul lucrarii de fata.

Psihopatul prefera sporturi individuale si are nevoie sa fie in centrul atentiei. Meseriile alese sunt in general de tipul masculin, conduce masini care atrag atentia si acest fapt ii produce placere. Socializeaza in baruri pana noaptea tarziu, printre prieteni, apare ca lider si nu e ceva neobisnuit sa poarte arma. Nu ii place autoritatea, e smecher si manipulator si se poate adapta cu usurinta la mediu. Ilegalitatile pe care le comite sunt de obicei omor, viol, sau omor contractat (platit). Daca intra prin efractie pentru a comite un furt, nu pierde ocazia de a viola femeile aflate la acea locatie. Daca omoara, victimele sunt probabil copii sau batrani, sau personae cu afinitati sexuale. Psihopatului ii place sa estimeze investigatia si isi ofera contributia .

In ceea ce priveste stabilirea unui set psihologic adecvat, psihopatii reacţioneaza fiziologic, ca orice alta persoana. Capacitatea de a testa la poligraf un psihopat va depinde de calificarea examinatorului şi necesită răbdare şi studiu mai mult decat alte teste efectuate la poligraf. In final examinatorul poate fi doar o piesa de sah intr-un joc si trebuie sa fie constient de aceasta pozitie .

  • Minciuna: Pe moment e greu de spus dacă cineva minte, deși deseori adevărul iese la iveală după un timp, când deja e prea târziu. Un mod de a reduce șansele de a fi mințit este de a înțelege că indivizii psihopați sunt experți în arta minciunii și a trișatului, făcând frecvent aceste lucruri, deseori cu subtilitate.
  • Minciuna prin omisiune: Aceasta este o formă subtilă de minciună, comisă prin omiterea unei părți semnificative din adevăr. Această tehnică se mai utilizează în propagandă.
  • Negarea: Manipulatorul refuză să admită că el sau ea a făcut ceva rău.
  • Raționalizarea: O scuză prezentată de manipulator pentru comportamentul neadecvat. Raționalizarea este strâns legată de spin.
  • Minimizarea: Un tip de negare cuplată cu raționalizare. Psihopatul spune că comportamentul lui/ei nu este atât de dăunător sau iresponsabil precum sugerează altcineva, de exemplu spunând că o insultă a fost doar o glumă.
  • Atenția sau neatenția selectivă: Psihopatul refuză să acorde atenție oricărui lucru care l-ar abate de la agenda sa, spunând lucruri cum ar fi „Nu vreau să aud”.
  • Diversiunea: Manipulatorul nu acordă un răspuns direct unei întrebări directe, ci face o diversiune, direcționând conversația către un alt subiect.
  • Evaziunea: Similară cu diversiunea, dar aici se oferă răspunsuri vagi, irelevante, divagații sau expresii ambigui.
  • Intimidarea mascată: Psihopatul își pune victima în defensivă folosind amenințări voalate (subtile, indirecte sau subînțelese).
  • Culpabilizarea: Un tip aparte de tactică de intimidare. Un manipulator se adresează conștiinței victimei și sugerează că acesteia nu îi pasă îndeajuns, că e prea egoistă sau că o duce prea ușor. De obicei, asta face ca victima să se simtă prost, punând-o într-o poziție inferioară, provocându-i anxietate și îndoială de sine.
  • Rușinarea: Manipulatorul folosește sarcasmul și ocara pentru a amplifica frica și îndoiala de sine în victimă. Manipulatorii folosesc această tactică pentru a-i face pe ceilalți să se simtă nevrednici și prin urmare, să li se supună. Tacticile de rușinare pot fi foarte subtile, de exemplu o privire aprigă, un ton al vocii neplăcut, comentarii retorice sau sarcasm subtil. Manipulatorii te pot face să te simți rușinat pentru simplul fapt că ai îndrăznit să li te opui. Este o modalitate efectivă de a crea un sentiment de inadecvare în victimă.
  • Jucarea rolului de victimă (“sărmanul/a de mine”): Manipulatorul se portretizează ca fiind o victimă a circumstanțelor sau a comportamentului altcuiva pentru a provoca milă, simpatie sau compasiune. Oamenii care se ghidează în funcție de conștiință și cărora le pasă nu suportă să vadă pe nimeni suferind și psihopatului îi este ușor să se folosescă de simpatie pentru a obține cooperare.
  • Învinovățirea victimei: Aceasta este o tactică eficientă de a pune victima în defensivă, mascând totodată intenția agresivă a manipulatorului.
  • Jucarea rolului de servitor: Agenda personală este mascată de pretextul servirii unei cauze nobile, de exemplu spunând că se comportă într-un anumit fel din „supunere” sau pentru că se află „în slujba lui Dumnezeu” sau a unei figuri autoritare similare.
  • Seducția: Psihopatii folosesc șarmul superficial, lauda, măgulirea sau sprijinul fățiș al altora pentru a le câștiga încrederea și loialitatea.
  • Proiectarea vinii (datul vinii pe alții): Manipulatorul găsește un țap ispășitor, deseori în moduri subtile, greu de detectat.
  • Simularea inocenței: Psihopatul încearcă să sugereze că răul făcut nu a fost intenționat sau că nu a făcut lucrul de care este acuzat. Manipulatorul se poate preface surprins sau indignat. Această tactică face ca victima să se îndoiască de propria judecată sau chiar de sănătatea ei mintală.
  • Simularea confuziei: Manipulatorul face pe neștiutorul, pretinzând că nu știe despre ce vorbești sau că e confuz cu privire la o problemă importantă care i-a fost adusă la cunoștință.

Leave a Reply